Cartea lui Ştefan Firică, "Strategii ale (de)construcţiei identitare în proza românească interbelică", readuce în discuţie conceptul de autenticitate, aflat în strânsă conexiune cu acela de identitate, cărora autorul le-a dedicat recent o sinteză de amploare: "Autenticitatea, sensuri şi nonsensuri: teorii româneşti interbelice în contexte europene". Noutatea demersului actual - anunţat încă din prefaţa lucrării apărute anul trecut, pe care, de fapt, o continuă - constă în probarea viabilităţii maşinăriei teoretice în regimul analizei textuale. Conducându-şi, subtil şi dezinvolt, firul demonstraţiei pe potecile labirintice ale studiilor literare şi ale celor culturale, deopotrivă stăpânite, Ştefan Firică urmăreşte pe larg aventura identităţii în două romane interbelice ("Călătoria unui fiu risipitor" de N. Steinhardt şi "Interior" de Constantin Fântâneru), cărora le adăugă, în final, tocmai pentru a reliefa anumite puncte de confluenţă, câteva incursiuni în autoficţiunile lui Dan Sociu, Adrian Schiop, Cezar Paul-Bădescu şi Ioana Nicolaie