Există peste tot, în lucrarea lui Alexandru Farcaş, un anume mod de raportare la ceea ce a fost spus în legătură cu tema: pe de o parte, recunoaşterea meritelor antecesorilor, iar, pe de alta, o distanţare ce atestă prezenţa, la tot pasul, a vocii proprii. Un spirit critic ce nu are nimic din agresiv-prezumţioasa vociferare negatoare a multor debutanţi care cred că lumea a început odată cu ei, ci, dimpotrivă, este vorba aici de o afirmare decentă şi elegantă a diferenţei, enunţată cu o discreţie care o face abia perceptibilă. Subliniez acest aspect deoarece el este un semn de cuprindere a informaţiei, de dominare a ei şi, în acelaşi timp, al conştienţei faptului că, la rândul său, cel ce o reciclează are el însuşi ceva de spus. E de relevat de asemenea talentul epic al autorului, demonstrat între altele de evocarea în parafrază a lumii romanelor, ca şi de o narativitate mai specială, aplicată lumii abstracte a ideilor, aşa încât aceseta să capete o existenţă concretă. Luana Stroe în dialog cu Alexandru Farcaş