Ion Minulescu a fost admirat şi respins deopotrivă pentru că era cu adevărat un Personaj. Contraria pe toată lumea din cauza reacţiilor şi atitudinilor, din cauza pozei de boem ostentativ, a stilului vestimentar "cam ţipător, exuberant, familiar, cu gesturi largi, dezordonate, cu strigăte stridente, năvălind ca un torent" (Victor Eftimiu), fără să însemne că nu era foarte îndrăgit. [?] În el convieţuiau poetul, funcţionarul, cetăţeanul responsabil, familistul burghez, prietenul şi boemul. Disponibilitatea pentru aventură şi succesul pe care îl avea la femei i-au dat curajul şi îndrăzneala ca, în timpul unui spectacol, pe când era director al Teatrului Naţional Bucureşti (a ocupat această funcţie pentru câteva luni, din aprilie până în noiembrie 1926, în paralel cu aceea de director al Artelor în cadrul ministerului), să trimită un bileţel unei tinere roşcate pe care a zărit-o într-o lojă. Minulescu avea atunci 45 de ani. Acesta este începutul unei poveşti de dragoste care a durat, cu suişuri şi coborâşuri, până la moartea poetului. / Dialog: Iuliana Miu şi Rodica Pop /Recită actorul George Mihăiţă